În sfarsit am timp, dispozitie si timp sa scriu pe blog. Sa nu uitam de timp. Nu stiu cu ce sa încep. Mi s-au adunat o groaza de idei în cap si se decid care sa apara prima în postarea asta. Uh! Ma simt destul de bine. Citesc postarile de anul trecut si realizez ca m-am schimbat treptat, treptat, dar fara sa depasesc limita decentei. Tin minte ca acum un an îmi notasem ca voiam sa o cunosc pe Maria.
Uite ca asta s-a întamplat si ma bucur mult, chiar daca poate nu i-o arat destul. Cat despre nationala, nu am ajuns, dar anul asta o sa-mi pun tot sufletul ca sa reusesc. Vreau, vreau mult de tot sa ajung la olimpiada nationala de romana! Vreau!! dar îmi pare ca iar n-o sa fie de ajuns. Liceul nu m-a schimbat foarte mult, dar tocmai azi am realizat cat de mult îmi lipseste podiumul. Vreau iar sa fiu copilul ala geniu din generala. Dar stiu prea bine ca nici nu o sa fiu, nici nu îmi trebuie cu adevarat chestia asta. E doar ego-ul meu exacerbat.
BC-ul o sa încerc sa îl fac sa nu coboare lent. La engleza am facut mari progrese, avand în vedere ca la început de an cu greu stiam sa formulez o fraza (acum stiu doua). Mi-e dor de multi oameni. Dor rau, rau de tot. Dar n-o sa stie niciodata asta. Si e mai bine asa. Acum îl astept pe Adi sa sune si îmi scriu ultima fraza, încheiand cu "Îmi pare bine sa va revad!". Pa-pa!
Fericire Mare
Am lasat blogul balta de cateva luni, dar dopamina este mai mult decat orice vinovata pentru postarea asta. Sunt mai mult decat fericita. Ieri am aflat ca sunt unul din nominalizatii LicArt. Ma simt aeriana. Cred ca nu m-am mai bucurat asa de cand... nu stiu. De foarte, foarte, foarte mult timp.
Ieri a fost o zi groaznica. Pe la ora trei eram demoralizata complet. Nu voiam decat sa merg acasa si sa ma linistesc: sa mananc o înghetata "Polar" si sa încep un serial. Pe la cinci am iesit putin, ca la opt sa-mi verific mail-ul. Ma obisnuisem deja cu ideea. 65% (sa zicem) din mine era convinsa ca nu ma numar printre nominalizate. Eram acolo o faramita mica-mica-mica, alaturi de poezioarele ei, sa fim seriosi, nu capodopere, dar, pentru mine, multumitoare. Am zis si într-una din postarile anterioare ca deja pentru mine era mai mult decat frumos. Sa ai patru semifinaliste, din prima încercare, la un concurs national a fost mai mult decat ma asteptam. Restul din mine mai spera putin putin putin.
Cert e ca m-am rugat mai mult decat oricand sa se întample minunea. De curand am vazut un filmulet motivational care sustinea sus si tare ca Universul lucreaza pentru noi si ca trebuie doar sa cerem, dar mult mult de tot. Nefiind adepta chestiilor de gen, am negat. Sunt pesimista pana în maduva oaselor. Asa ceva nu e de mine. Dar îmi doream atat de mult sa ajung in Finala, încat am cedat. Iar saptamana asta am trait un intens conflic interior, în care 35% urla "cred! cred! o sa se intample, o sa fiu nominalizata!", iar 65% nu îmi dadea absolut nicio sansa.
Ultima înca mai e acolo, repetand "N-are cum. E o greseala". Ei bine, daca treaba cu Universul e de vina, atunci sunt vesnic îndatorata. Deja mi-am facut niste promisiuni si o sa încerc sa ma tin de ele. Totusi....mmmnu stiu... Sunt înca sceptica, daca existi, putere a gandului în raport cu Universul, nu ma judeca prea tare. Sunt atat de fericita! Tu, comisie care mi-ai împlinit visul de muuulte luni, sa stii ca te iubesc. Nu am nicio pretentie la vreun premiu. Pentru mine cel mai mare premiu e ca am ajuns pana aici, eu, care fac poezii dinspre liceu acasa si le salvez în schite.
Momentan, asta e cea mai mare reusita de pana acum. Înca-s socata. Dupa un an în care am facut contestatii dupa contestatii si m-am umilit cu niste rezultate demoralizatoare, sunt în sfarsit fericita. Karma exista. Si nu Karma cu vietile anterioare, ci Karma practica.
Ieri a fost o zi groaznica. Pe la ora trei eram demoralizata complet. Nu voiam decat sa merg acasa si sa ma linistesc: sa mananc o înghetata "Polar" si sa încep un serial. Pe la cinci am iesit putin, ca la opt sa-mi verific mail-ul. Ma obisnuisem deja cu ideea. 65% (sa zicem) din mine era convinsa ca nu ma numar printre nominalizate. Eram acolo o faramita mica-mica-mica, alaturi de poezioarele ei, sa fim seriosi, nu capodopere, dar, pentru mine, multumitoare. Am zis si într-una din postarile anterioare ca deja pentru mine era mai mult decat frumos. Sa ai patru semifinaliste, din prima încercare, la un concurs national a fost mai mult decat ma asteptam. Restul din mine mai spera putin putin putin.
Cert e ca m-am rugat mai mult decat oricand sa se întample minunea. De curand am vazut un filmulet motivational care sustinea sus si tare ca Universul lucreaza pentru noi si ca trebuie doar sa cerem, dar mult mult de tot. Nefiind adepta chestiilor de gen, am negat. Sunt pesimista pana în maduva oaselor. Asa ceva nu e de mine. Dar îmi doream atat de mult sa ajung in Finala, încat am cedat. Iar saptamana asta am trait un intens conflic interior, în care 35% urla "cred! cred! o sa se intample, o sa fiu nominalizata!", iar 65% nu îmi dadea absolut nicio sansa.
Ultima înca mai e acolo, repetand "N-are cum. E o greseala". Ei bine, daca treaba cu Universul e de vina, atunci sunt vesnic îndatorata. Deja mi-am facut niste promisiuni si o sa încerc sa ma tin de ele. Totusi....mmmnu stiu... Sunt înca sceptica, daca existi, putere a gandului în raport cu Universul, nu ma judeca prea tare. Sunt atat de fericita! Tu, comisie care mi-ai împlinit visul de muuulte luni, sa stii ca te iubesc. Nu am nicio pretentie la vreun premiu. Pentru mine cel mai mare premiu e ca am ajuns pana aici, eu, care fac poezii dinspre liceu acasa si le salvez în schite.
Momentan, asta e cea mai mare reusita de pana acum. Înca-s socata. Dupa un an în care am facut contestatii dupa contestatii si m-am umilit cu niste rezultate demoralizatoare, sunt în sfarsit fericita. Karma exista. Si nu Karma cu vietile anterioare, ci Karma practica.
Cand îmi Vine sa Tip
Nu mai sunt buna de nimic. Nu vreau iar sa încep sa-mi transform blogul într-un jurnal de emonel neînteles si mimoz, dar zau ca nu ma simt bine deloc. BC-ul nu mai e cum era. Simt ca nu pot sa fac treaba asa de bine cum o facea Andreea. Azi a fost o atmosfera ciudata. Si n-am habar ce o sa devina pe viitor. Nu fac fata, nu am aceeasi carisma ca tine. Iarta-ma.
Nu mai am chef de nimic nimic de la un timp. Tot ce stiu sa fac e sa nu fac nimic. Nu-mi iese bine iar nimic. Notele au scazut considerabil, ma rog, aici intervine si diferenta liceu-scoala, totusi, mi se pare ca nu mai am nicio bucurie. La LicArt nu am cum sa reusesc vreodata pentru ca eu nu scriu cu vers alb. Aratati-mi, va rog, o semifinalista fara vers alb si o sa-mi retrag cuvintele. Da, stiu ca astea nu-s probleme, dar nu-s nici fericita ca sa nu-mi pese.
M-am departat de multi oameni. Am observat azi. Fara sa intentionez asta. Si îi vreau înapoi. Vreau sa ma ierte. M-am îngrasat pentru ca simt nevoia necontrolata de a manca. Ma tem sa nu fi devenit bulimica. Poezii nu mai scriu pentru ca pur si simplu nu am dispozitia. Am mereu sentimentul ala ca am prea multe de facut si ma trezesc la sfarsit de zi ca nu am facut nimic.
Nu mai am chef de nimic nimic de la un timp. Tot ce stiu sa fac e sa nu fac nimic. Nu-mi iese bine iar nimic. Notele au scazut considerabil, ma rog, aici intervine si diferenta liceu-scoala, totusi, mi se pare ca nu mai am nicio bucurie. La LicArt nu am cum sa reusesc vreodata pentru ca eu nu scriu cu vers alb. Aratati-mi, va rog, o semifinalista fara vers alb si o sa-mi retrag cuvintele. Da, stiu ca astea nu-s probleme, dar nu-s nici fericita ca sa nu-mi pese.
M-am departat de multi oameni. Am observat azi. Fara sa intentionez asta. Si îi vreau înapoi. Vreau sa ma ierte. M-am îngrasat pentru ca simt nevoia necontrolata de a manca. Ma tem sa nu fi devenit bulimica. Poezii nu mai scriu pentru ca pur si simplu nu am dispozitia. Am mereu sentimentul ala ca am prea multe de facut si ma trezesc la sfarsit de zi ca nu am facut nimic.
Subscribe to:
Posts (Atom)